Pocalul Uriasului

Ender stătea pe pat, cu pupitrul pe genunchi. Erau orele de studiu individual şi intrase la Joc Liber. Era un program trăznit, în permanentă schimbare, în care calculatorul şcolii inova întruna, construind un la­birint pe care trebuia să-l explorezi. La început puteai reveni la scene şi evenimente care-ţi plăcuseră; dacă nu interveneai cu nimic asupra lor, după o vreme dispăreau şi erau înlocuite de altele.

Uneori erau lucruri amuzante. Alteori excitante; trebuia să fie ra­pid ca să rămână în viaţă. Murise în multe rânduri, dar asta nu conta; aşa erau jocurile, mureai de destule ori până deprindeai toate trucurile. Pe ecran, personajul lui începuse sub chipul unui băieţel. După o vreme se schimbase într-un urs. Acum era un şoarece cu labe lungi şi delicate. Îl alergă pe sub mobile. Se jucase cu pisica, însă devenise banal ― acum era uşor s-o păcălească.

"De data asta, n-o mai iau prin gaura de şoarece", îşi spuse. "M-am săturat de Uriaş. E un joc tâmpit şi nici măcar nu pot învinge. Orice aş alege, pierd."

Ieşi totuşi prin gaura şoarecelui şi trecu podeţul din grădină. Ocoli răţuştele şi ţânţarii ― încercase să se joace cu ei, însă era prea simplu, iar dacă se juca prea mult cu răţuştele, se transforma în peşte şi nu-i plăcea deloc. Când devenea peşte îşi amintea imediat de clipele când era îngheţat în sala de luptă, cu tot corpul rigid, aşteptând sfârşitul an­trenamentului, când Dap îl dezgheţa. Aşa încât, ca de obicei, se pomeni urcând colinele.

Alunecările de teren porniră imediat. La început, fusese prins me­reu şi strivit într-o exagerată revărsare de măruntaie scurgându-se de sub un morman de bolovani. Acum stăpânea tehnica de-a fugi în susul pantelor sub un anumit unghi, pentru a evita zdrobirea, urcând întruna.

După ce parcurse o distanţă, alunecările încetară să mai fie pietre şi pământ. Panta colinei se desfăcu într-o râpă, dar nu din argilă, ci din pâine albă şi pufoasă, crescând ca aluatul, cu o crustă sfârâmicioasă. Era moale şi spongioasă; personajul său înaintă mai încet. Sări jos şi, ca întotdeauna, ajunse pe o masă. Înapoia lui se afla un gigantic codru de pâine; şi un enorm calup de unt. Iar Uriaşul, rezemându-şi bărbia în mâini, îl privea. Personajul lui Ender era cam cât capul Uriaşului de la bărbie până la sprâncene.

― Cred c-o să te mănânc, spuse Uriaşul, aşa cum făcea mereu.

De data aceasta, în loc să fugă sau să rămână nemişcat, Ender înaintă şi-l lovi în bărbie cu piciorul.

Uriaşul scoase limba şi Ender fu trântit pe jos.

― Ce-ar fi să ne jucăm de-a ghicitul? întrebă Uriaşul.

Deci lovitura fusese inutilă: Uriaşul nu făcea altceva decât să se joace de-a ghicitul. Calculator imbecil! Deţinea milioane de scenarii posibile în memoria lui, dar aici programa acelaşi joc stupid.

Ca întotdeauna, Uriaşul aşeză pe masă două pocale, înalte cam până la genunchiul lui Ender. Erau umplute cu lichide diferite. Pro­gramul calculatorului era atât de bun încât lichidele nu se repetau ni­ciodată; cel puţin băiatul nu-şi amintea aşa ceva. De data aceasta un pahar conţinea o licoare cu aspect vâscos, ca o cremă. Celălalt bolbo­rosea şi spumega.

― Într-unu-i otravă, în celălalt nu, spuse Uriaşul. Dacă le ghiceşti, ajungi în Ţara-din-poveşti.

Ghicitul însemna să-şi bage capul într-unul dintre pocale, ca să bea. Nu ghicise niciodată. Uneori i se dizolva capul. Alteori lua foc. Uneori cădea înăuntru şi se îneca. Uneori cădea afară, se înverzea şi putrezea. Întotdeauna era o moarte oribilă şi întotdeauna Uriaşul râdea.

Ender ştia că ar fi murit indiferent de alegere. Jocul era măsluit. După prima moarte, personajul său reapărea pe masa Uriaşului, ca să mai încerce o dată. La a doua moarte, revenea la alunecările de teren. Apoi la podeţul din grădină. Apoi la gaura de şoarece. Iar după aceea, dacă se întorcea la Uriaş ca să mai joace şi murea din nou, pupitrul se întuneca, apăreau cuvintele "Sfârşitul Jocului Liber", iar Ender se lăsa pe spate în pat şi tremura până ce, în sfârşit, putea adormi. Jocul era măsluit, totuşi Uriaşul pomenea de Ţara-din-poveşti; probabil vreun basm de adormit copiii de trei ani care avea cine ştie ce Scufiţă Roşie, sau Pinocchio, sau Peter Pan, încât nici nu merita efortul, cu toate acestea trebuia să găsească o cale de a-l învinge pe Uriaş, ca să ajungă acolo.

Bău lichidul cu aspect de cremă. Imediat începu să se umfle şi să se înalţe, ca un balon. Uriaşul hohoti. Era mort.

Jucă din nou, iar de această dată lichidul căzu precum un bolovan şi-l ţinu ţintuit cu faţa în jos în vreme ce Uriaşul îl despică de-a lungul spinării, îl dezosă ca pe un peşte şi-l mâncă.

Reapăru la alunecările de teren şi decise să nu meargă mai de­parte. Ba chiar se lăsă o dată acoperit de pământ. Deşi începuse să transpire şi avea frisoane, la următoarea viaţă urcă pe coline până se transformară în pâine şi ajunse pe masa Uriaşului, unde apărură cele două pocale.

Privi băuturile. Una spumegând, cealaltă vălurind aidoma unui ocean. Încercă să ghicească ce fel de moarte ascundea fiecare. "Probabil că din ocean va ieşi un peşte care mă va înghiţi. Iar cea spumegândă mă va asfixia. Urăsc jocul ăsta! Nu-i cinstit! E tâmpit! E un putregai!"

Şi, în loc să-şi afunde chipul într-un pocal, răsturnă pe unul, apoi pe celălalt şi ocoli braţele Uriaşului, pe când acesta striga:

― Trişezi! Trişezi!

Sări spre chipul lui, se cocoţă pe buză şi pe nas, apoi începu să-i scobească în ochi. Era moale ca brânza şi, în vreme ce uriaşul răcnea, personajul lui Ender săpa în ochi, pătrunzând în el, afundându-se.

Uriaşul căzu pe spate. Perspectiva se modifică în timpul căderii, iar când rămase nemişcat pe sol, de jur-împrejur se zăreau arbori stra­nii, făcuţi parcă din dantele. Un liliac apăru în zbor şi coborî pe nasul Uriaşului. Ender îşi scoase personajul spre el.

― Cum ai ajuns aici? întrebă liliacul. Nimeni nu vine aici, nicio­dată.

Desigur, Ender nu-i putea răspunde. Se aplecă, luă un pumn din substanţa ce forma ochiul Uriaşului şi-o întinse.

Liliacul o luă şi plecă, strigând pe când se îndepărta:

― Bun sosit în Ţara-din-poveşti!

Reuşise! Ar fi trebuit să exploreze. Ar fi trebuit să coboare din ochiul Uriaşului şi să vadă ce obţinuse în cele din urmă.

În loc s-o facă, opri jocul, puse pupitrul în dulap, se dezbrăcă şi-şi trase pătura peste cap. Nu dorise să-l ucidă pe Uriaş. Crezuse că era un joc. Nu o alegere între propria lui moarte oribilă şi o crimă. "Sunt un ucigaş, chiar când mă joc! Peter ar fi mândru de mine."